Alergatorul


Healthy trail runOMUL ALERGA aşa cum o făcea în fiecare dimineaţă. Era îmbrăcat într-o bluză gri de bumbac, cu glugă, pantaloni scurţi şi o pereche de adidaşi decoloraţi şi rupţi. Adevărul era că nu-şi schimbase vreodată hainele pentru alergare.

În fiecare dimineaţă, de mai bine de zece ani, se trezea la două ceasuri după răsăritul soarelui, îmbrăca echipamentul pe care îl spăla o dată la două zile, şi pleca spre parcul aflat la zece minute de blocul în care locuia. Când ajungea în locul unde se termina asfaltul trotuarului şi începeau aleile pietruite, exact sub arcada înaltă ce susţinea numele forjat din metal al parcului, începea un uşor joc de glezne, ca o scurtă încălzire şi apoi pornea, cu paşi din ce în ce mai mari, avansând uşor până la un ritm constant, semi-rapid, pe care-l menţinea pe tot parcursul alergării. De la acest ritm nu se abătuse şi nici viteza nu o mărise vreodată. Alergase în unele dăţi poate un pic mai încet, datorită oboselii acumulate in zilele precedente. Fiindcă după alergare pleca repede spre casă, făcea un duş, mânca ceva frugal şi apoi gonea spre serviciu, pentru a ajunge cu cel puţin douăzeci de minute mai înainte de venirea celui mai matinal coleg, care dintotdeauna îl găsea terminându-şi tacticos cafeaua. După cele zece ore de muncă, venea acasă, mânca, îşi termina de completat eventualele dosare pentru lucrul de a doua zi şi apoi se aşeza în fotoliu, la televizor, până seara, când trebuia să se culce. Iar a doua zi o lua de la capăt.

Rareori se plictisea de acest ritm de viaţa, iar atunci când se întâmpla aşa ceva, nu găsea altceva de făcut decât să alerge. Nu se plânsese vreodată de ceva. Tot ceea ce făcea era absolut şi strict necesar. Nu-şi dorise niciodată ceva în mod special, în afară, poate de o familie, lucru pe care îl considera ca fiind de mult apus pentru el. Avea tot ce îi era necesar şi, dealtfel, chiar dacă ar fi avut mai mult, nu ar fi ştiut ce să facă cu asta.

Alerga pe aceleaşi alei pietruite ale parcului verde primăvara, multicolor vara, arămiu toamna şi alb iarna. Alerga în ritmul său de ceasornic, întotdeauna punctual şi precis, fără greşeli şi opriri. Ca şi ceasornicul însă, avea nevoie de baterii, în lipsa cărora nu putea funcţiona. Simţea acum aceste baterii cum îl lăsau baltă. Le simţea descărcate. Şi nu avea nici cea mai vagă idee cum le-ar putea reumple. De fapt, avea momente în care îşi imagina că se va trezi într-o dimineaţă şi nu se va mai putea ridica din pat. Cu greu va putea să mişte o mână, picioarele nu vor mai vrea să răspundă, iar vocea, altădată răsunătoare, nu-l va mai ajuta. Îşi va simţi muşchii ce erau odată de oţel, slăbiţi și atârnând atrofiaţi.  Va fi complet neajutorat şi nimeni nu-l va putea ajuta. Fiindcă nimeni nu l-a cunoscut vreodată cu adevărat, ca să ştie că nu a ieşit în ziua respectivă din casă sau să se întrebe de ce nu a dat un telefon. Va fi găsit mort peste o săptămână sau poate peste o lună – două. Va fi găsit intrat de mult în putrefacţie, cu viermi albi ieşind din orbitele goale, ce vor fi mâncat deja o bună parte din creierul pe care stocase informaţii ani în şir. Iar aceste informaţii ar fi ocazia perfectă pentru un chef al larvelor născându-se lacome între circumvoluţiunile expirate ale encefalului său mult adorat. Va avea capul lăsat adânc în perna moale, sub plapuma sa albă din puf de lamă, înconjurat de lucruri ce nu vor mai putea fi folosite niciodată, datorită infecţiei ce le-a pătruns, lucruri ce vor fi arse odată cu el în flăcările aurii ale cuptorului de pe urmă.

Dar îşi revenea din asemenea reverii. Și se întorcea la viaţa sa de alergător.

Abia trecuse de copacul înalt şi viguros aflat pe partea dreaptă a aleii, locul în care ori se oprea ori mai alerga maxim douăzeci de metri pentru a nu avea un şoc din cauza opririi bruște. Tocmai vroia să se oprească, când îl străfulgeră o imagine. Pentru a nu o pierde, continuă să alerge, automat, ca un robot, sondând în acelaşi timp imaginea apărută pe neaşteptate. Îşi dădu seama instantaneu ce reprezenta. Era ceva ce uitase complet. O imagine din timpul studenţiei. Îi aduse aminte o mulţime de lucruri uitate din acea perioadă, însă imaginea – un copac cu flori roz şi fructe roşii – îi amintea de un moment anume.

SE AFLA ÎN CAMPUSUL UNIVERSITAR, pe una dintre aleile retrase, foarte puţin umblate. Era în compania unui profesor. De fapt, era profesorul de fizică care îl îndrumase până în penultimul an şi apoi plecase din universitate şi parcă dispăruse de pe faţa pământului, nu înainte însă de a-i da o serie de indicaţii pentru lucrarea de licenţă, o amplă cercetare în domeniul fizicii moleculare ce avusese foarte mult succes.

Profesorul era puţin trecut de cinzeci de ani, cu părul uşor grizonat, şi o faţă aproape lipsită de riduri, ceea ce îl făcea să arate mult mai tânăr. Îl abordase pentru a-şi lămuri o problemă a cărei rezolvare parţială sau integrală nu o găsise nicăieri. Îl preocupa felul în care puteau fi folosite principiile fizicii moderne în viaţa de zi cu zi, sau mai bine zis, era curios dacă existau asemenea aplicaţii.

– Da, spuse profesorul după o tăcere de câteva minute. Vine un moment în viaţă în care eşti nevoit să aplici asemenea principii… Sau, mai degrabă să conştientizezi pe care le-ai aplicat sau… ăăă… suportat, chiar… şi pe care nu. Nu avem cum să stăm feriţi de aceste principii. Este imposibil. Ne-ar fi imposibil şi dacă am trăi pe o altă planetă cu gravitaţie mai scăzută sau… chiar pe lună.

– Bine, dar…

– Poţi să scapi de forţa gravitaţiei? Nu. Nu vei putea niciodată. Poţi să scapi de nevoia pur fiziologică de a mânca? Mă îndoiesc. Poţi să mergi prin aer ca şi cum ai merge pe sol?

– Nu, bineînţeles.

– Întreg universul este făcut din energie. Materia nu este decât energie condensată. Există atâtea feluri de energie, încât nu le-am putea cunoaşte sau clasifica vreodată pe toate. Un lucru este totuşi cert. Toate poartă un nume comun. Energie. Făcu o pauză. Care e cea mai mică particulă cunoscută?

– Păi…

– Într-un timp era atomul. Toţi oamenii de ştiinţă susţineau sus şi tare că sub atom nu se mai află nimic. Astăzi ştim că nu-i aşa. Ştim că am putea să descoperim luna viitoare, cu un microscop mai performant, o altă particulă mai mică decât cele cunoscute până acum. Ne confruntăm cu posibilitatea unui microcosmos infinit, deşi, e adevărat, mulţi spun că nu ar fi posibil, dar la fel s-a spus şi despre viteza maşinilor. Nu credea nimeni că vom putea merge măcar cu optzeci de kilometrii pe oră, fiindcă, spuneau ei, am muri cu siguranţă. Şi uite că se întâmplă.

– Da, așa este.

– Ajungem de fiecare dată la ceea ce a spus Einstein. Totul este relativ… Îmi vei spune acum: păi, şi atunci cum putem şti ceva sigur? Păi, putem! Einstein a demonstrat că este posibilă atingerea vitezei luminii. A arătat şi ce se întâmplă în momentul în care este atinsă viteza luminii. A postulat și ce se întâmplă în aceste condiții cu spaţiul şi cu timpul… şi cât de relative pot fi până şi acestea.

– Şi atunci…

– Presupun că îţi este cunoscută axioma că totul se mişcă sau vibrează, nu?

– Da, am auzit ceva despre asta…

– Chiar aşa. Nu există nimic în univers care să nu vibreze. Nu există repaos absolut.

– Și atunci cum…

– O roată care se învârte cu viteză mare ce impresie îţi dă?

– Că stă pe loc.

– Dar ea nu stă pe loc. Aşa o percepem noi. Şi tocmai ăsta este marele secret. Să nu uiţi niciodată că dacă nu poţi vedea sau percepe, cu oricare dintre simţurile tale, ceva ce se petrece lângă tine, nu înseamnă că este ireal sau mai puţin concret decât ceva ce poţi vedea cu ochiul liber, să spunem. Nu face decât să vibreze foarte puternic. Ce se vede şi poate fi perceput de către noi, vibrează aproape imperceptibil. În glumă, şi totuşi nu neapărat, putem spune că nu e de calitate bună, că e un model ieftin. Asta este cheia multor fenomene neexplicate sau explicate prost. Se opri să-şi tragă suflul. Se întâmplă să vedem câteodată doar efectele unei acţiuni a ceva şi să le luăm drept cauze. Însă adevărata cauză este acolo de unde porneşte totul. Orice altceva nu este decât un efect.

– Adică, vreţi să spuneţi că…

– Vreau să spun că oricine poate aplica aceste cunoştiinţe în propria viaţă. Contează să ştii de existenţa lor şi să conștientizezi că sunt reale. Fiindcă dacă le pui prea mult la îndoială…

– Bine, dar totuşi cum pot să aplic eu în viaţa mea teoria microcosmosului infinit?

– Ha! Păi, cum altfel decât învăţând să te cunoşti pe tine însuţi…

– Dar asta nu e…

– Nu e… ce? E aplicaţie. Ce vorbeam mai devreme despre ce se vede şi ce nu?

– În regulă, începu studentul un pic enervat, şi atunci, cu teoria vibraţiei cum rămâne?

– Cum se aplică? Păi, faci tot ce trebuie pentru a vibra mai puternic, atâta timp cât ştii că totul este relativ.

– Adică s-ar vedea… și cu ochiul liber?, întrebă studentul nedumerit.

– Te gândești că ai vrea să demonstrezi asta și altora… Foarte bine, ai o atitudine științifică! Pentru tine, subiectul, da, s-ar vedea. Însă nu de la început, sigur, chiar și pentru tine, cel care experimentezi. Dar în timp, sau în momentul în care ai atins turaţia necesară, da, ar fi vizibil.

– Şi ce s-ar întâmpla?

– Teoretic, ai dispărea din spectrul perceptiv!

– Cum aşa?

– Însă nu ai înceta să exişti. Ai trece la o stare superioară a materiei. Şi atunci ar putea fi posibile lucrurile despre care spuneam mai devreme că nu ai avea cum să le faci vreodată: ai putea merge prin aer, gravitaţia nu ar mai exista, sau cel puţin a-i percepe-o altfel, şi tot așa…

– Şi ce ar trebui să faci ca aşa ceva să se întâmple?, întrebă studentul devenit curios.

– Ar trebui ca, în timp, încet, cu răbdare, aprofundare şi mult calm să-ţi împingi limitele dincolo de cele pe care ţi le-ai fixat sau ţi-au fost fixate.

– Doar fizic?

– A, nu, sigur că nu! Pe toate planurile, însă cred că cel mai puţin, pe cel fizic. Acest plan este poate cel mai puțin durabil, dintre toate cele care alcătuiesc omul. Însă mintea poate fi folosită, la un moment dat, în acest scop.

– Ce-ar însemna să-mi împing limitele?

– Să faci ce nu ai făcut până în momentul respectiv. Să faci mai mult decât ai făcut vreodată. Dar nu dintr-odată. Încet. În porţii mici. Să nu confunzi ridicarea vibraţiei cu surmenarea până la moarte. Mulţi au murit sau au rămas distruşi, storşi, solicitându-se la maximum din prima.

– Mă sfătuiţi să aplic aceste lucruri?

-Da… Fiecare ar putea să o facă. Depinde de el când şi cum şi mai ales dacă… vrea să se îmbunătăţească din punct de vedere calitativ, nu-i aşa?, spuse profesorul zâmbind.

Alergase aproape o jumătate de kilometru rememorând discuţia cu profesorul. Era foarte mirat că uitase de această discuţie, mai ales având în vedere importanţa pe care o avusese la momentul respectiv. Dar, vorba lui Einstein, totul este relativ.

ÎȘI VĂZU ÎNTREAGA VIAȚĂ, văzu limitele, văzu copacul la care se oprea de fiecare dată când alerga. Văzu frica de a merge mai departe. Văzu cum l-a manipulat frica să uite că poate fi mai bun, că poate face ceva extraordinar şi nu este obligat să trăiască la fel ca până atunci, de teamă să nu aibă de suferit la un moment dat. Văzu frica mişcându-se în el, încolţită.

Pleacă, îi spuse.

Nu!,se auzi o voce.

Crescu ritmul alergării. Gonea cu o viteză pe care nu o încercase niciodată. De ce îşi imaginase oare că l-ar distruge? Însă începu să gâfâie. Și scăzu viteza.

Nu mai pot. Trebuie să mă opresc. Nu, nu mai pot. Simt că mor.

Şi era gata să se oprească, când îl fulgeră un gând.

Totul este relativ… Chiar şi stările şi gândurile mele. Altceva m-a dominat.

Atunci știu că pentru acest moment se pregătise toată viața. Şi crescu din nou viteza. Alerga atât de repede încât se întrebă la un moment dat cum de îl mai ţin picioarele, plămânii și inima. Întreg corpul său ar fi trebuit să cedeze. Însă nu mai era vorba de corpul său. Observă că nu mai vedea bine în jurul său. Nu mai putea distinge drumul și totul părea să se dizolve. În mod normal ar fi intrat în primii boscheți de mult. Însă era ca şi cum ar fi alergat pe pilot automat. Altceva părea să să îi arate drumul, ceea ce nu își putea explica.

Simţi o durere înfiorătoare în tot corpul şi urlă. Gândurile i se învălmășeau în minte și își simțea panica, pulsând amenințător. Frica revenise.

Nu mai pot.

Urlă din nou, şi cu un efort extraordinar mări viteza exact atunci când se gândi să încetinească. Ceva explodă în interiorul său, privirea i se întunecă cu totul. Și simţi că se opreşte.

M-a învins. Sunt pierdut.

Şi a rămas așa, în nemișcare. Nu murise, fiindca încă gândea.

Atunci deschise ochii. Şi văzu lumea cum nu o văzuse niciodată până atunci.

Totul este energie, gândi. Totul este relativ. Totul se mişcă. Totul este Unul, gândi el atunci când văzu că energia însufleţea totul, din aceeaşi sursă – el însuși.

PRIVI ÎN SPATELE SĂU ȘI ÎȘI VĂZU FRICA. Era o umbră întunecată, acum absorbită și integrată în propria sa ființă. Ceea îl chinuise atâta amar de vreme, acel demon care îi mâncase ani din viață, fusese tot timpul, o parte din el. Da, se lăsase păcălit, crezuse că frica îl va proteja. Însă acum asta nu mai conta, știa că ceea îi spuse profesorul său, era posibil. Avea dovada științifică perfectă, ceea ce își dorise să obțină. Totuși, rămase surprins că nu mai era interesat să o prezinte și altora, să obțină validarea și adularea lor. Știa doar că el, există în continuare. Și asta îi era acum suficient.

Ştire publicată în cotidianul oraşului:

Senzaţional! Doi tineri relatează cum, în timp ce stăteau pe bancă în parc, la prima oră a dimineţii, au auzit un urlet înfiorător. Cum nu puteau spune de unde vine, au rămas pe loc, îngrijorați. Un minut mai târziu, a trecut pe lângă ei un alergător de viteză. După spusele lor însă, viteza cu care alerga acesta, era anormal de mare, iar tipul nici nu dădea vreun semn de oboseală. Au privit după el pe alee şi la un moment dat, cu o sclipire, tipul a dispărut pur şi simplu. Speriați, tinerii au mers imediat la poliţie…

Profesorului meu, Ion Mânzat

18 Mai 2004, Bucureşti

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s