Juramant pe-o piatra

Pentru ceea ce cred,

Pentru Dumnezeul meu,

Jur acum că-n mine,

Curge sângele de leu.

Şi de oi sta la vatră,

Ascultând doar focul,

Căci pe zi de copii ii plin tot locul,

Oi fi mulţămit de ce mi-o dat Domnul.

Iar de soaţa-mi s-o ivi,

Cu părul val de laur,

Prins cu totu-ntr-un şirag de aur,

Oi şti că-n veci eu n-oi muri.

Casa-mi va fi fost odat’

Codrul mare, de nestrămutat,

Iar piatra-ceea mare,

Intrarea în regatul meu, prin vale.

Dar de-oi auzi vreodată,

Prin zarea ce pot cuprinde toată,

Că pe pământul ce-o fost dat mie,

Or ajuns cei ce voi să ne mistuie,

Şi pe glia strămoşească, mişeleşte, să ne biruie,

Din foc şi vânt la cer oi ridica,

O cruce cu tăişu-i de oţel – e ţara mea.

Crucea ce-nalţ pe albastrul viu,

Strânsă-n mâna-mi slabă,

Ce, pe lângă focul din înalt, e fără vlagă,

Ţinută-i de tatăl meu, ce-i neam de zeu.

Şi de-au rămas în lume, orişiunde,

Paloşe ce nu se pot ascunde,

Neam din neamul meu,

Toţi îmi vor răspunde.

Cu un urlet, printre stânci şi văi,

Fii de bravi eroi,

Vor striga în glas ca unul,

Ieşi-vor din noroi.

Inima-mi se zbate acum să iasă

Căci ce mi-a spus Zamolxe şi de astă dată,

Am scris citeţ pe-o piatră:

„Un dac nu moare niciodată.”

(Bucuresti, 2005)