In cautarea Dragonului. (1) Fuga

07 Aug 2010 6 comentarii

by andreidracones in Povesti...

 

Andradei, pentru ca (stie ca) dragonii exista si au o forta a lor

Inceputa azi, 7 august 2010

1

ALERGA. Crengile si frunzele uscate trosneau scurt sub pasii sai. Solul era moale, plin de radacini intortocheate in fel si fel de chipuri ale copacilor inalti, nodurosi, cu scorburi intunecate si fante adanci in scoarta groasa. In lumina amurgului, ce patrundea greu printre trunchiurile incovoiate, contorsionate grotesc, parea totul ireal. Chipuri schimonosite ii apareau in fata ochilor, navalnic, pentru a disparea la fel de brusc. Iluziile, stia asta, erau lucru comun in inima padurilor. Iar aceasta padure parea mai plina de miraje decat oricare alta. Ratacise in multe randuri, zile intregi, prin paduri fara sfarsit. Uneori urmarise ciuta ce i-ar fi asigurat hrana pentru cate o saptamana, sau, dimpotriva, alergase prin astfel de paduri pentru a nu deveni el felul principal la masa de seara a vreunei salbaticiuni. Acum insa, lucrurile stateau foarte diferit. Se afla in codru de aproape o saptamana, si cu mare greu gasise de-ale gurii. Vanase, cu doua zile in urma, o capra mica de munte, care, lucru ciudat, parea ratacita si dezorientata. Atunci cand o vazuse, era foarte aproape de ea, si nici nu reactionase macar la zgomotele pe care le facuse. Picase ca o scandura, fulgerata de sageata. Iar el era fericit pentru ca avea din nou ceea ce se putea numi mancare, dupa atata timp.

Acum alerga tot dupa mancare. Insa mancarea era a chiar a lui, de data asta – o bocceluta cu carnea fripta de capra. Iar piticania aceea, cat o jumatate de om, se furisase pe langa el, in timp ce isi tragea sufletul si ii sterpelise bocceaua cu mancare. Nici nu l-ar fi simtit, daca impielitatul nu ar fi calcat pe o craca uscata, chiar in spatele lui. Sarise ca ars si apucase sa zareasca ochii bulbucati si grimasa pitacaniei. Se luase dupa ea, urmarind cum dintre copaci, aparea si disparea bocceaua rosie. Scarnavia insa, se misca mult mai repede, era mai agil decat el, in ciuda picioarelor scurte si a staturii. Schimba constant directia si disparea ca prin farmec, rastimpuri scurte, pentru a aparea la loc in alta parte, mai aproape sau mai departe, ca prin farmec. Conta insa pe picioarele sale antrenate indelung. Si alerga in continuare, cu pasii mari, sprinten, prin crepusculul misterios. Arcul lung, tinut in mana dreapta, se poticnea din cand in cand intre craci joase sau printre radacini, rasarite din pamant. Si simtea cum se apropie tot mai mult de hotul de hrana. Stia foarte bine, ca atunci cand se va lasa intunericul, nu-l va mai putea urmari. Dar perspectiva altor zile fara hrana, ii dadea putere sa continue urmarirea.

Sari peste o radacina inalta si se feri de trunchiul unui copac ce isi arunca in laturi crengile subtiri, ramificate, ca degetele unei maini scheletice, de harca. Se apleaca si trecu rapid pe sub urmatorul trunchi ce ii bara calea. Privi inainte spre a-si gasi tinta. Dar nu vazu nimic. Padurea se intindea in lumina cenusie, goala, dezolanta, fara boccele rosii zburdand printre copaci. Statea pe loc, asteptand in liniste, cu ochii in patru, pentru a deslusi cea mai mica miscare sau tresarire, cel mai mic zgomot, ce nu ar fi apartinut codrului ce se pregatea de o noapte neagra. Starpitura aceea disparuse dupa un copac, nu departe inaintea lui. Si disparuse de tot…

Stia ca nu avea ce sa faca decat sa stea la panda, pentru a deslusi cea mai mica miscare. Astepta, sub un trunchi ce parea sa formeze o spirala in modul in care crescuse, si devenea din ce in ce mai constient de lasarea noptii. Se gandi ca era ciudat ce se intampla. De fapt, ziua incepuse din cale afara de neobisnuit, fara a se gandi la tot ce se intamplase de cand intrase in blestemata asta de padure fara sfarsit.

In zori, se trezise cu ochii inchisi, si avusese o senzatie stranie, ca si cum un vis, pe care nu si-l amintea, batea violent la portile mintii sale. Se straduise sa-si aminteasca, dar nimic. Atunci deveni constient, din nou, de scopul calatoriei sale. Telul sau se afisa la orizont, maret, inconjurat de nori grei, amenintatori. Un castel aflat pe o culme de neatins, isi intindea turnurile ascutite spre cerul rosiatic, involburat. Un raget infricosator strabatu aerul si il infiora pana in adancul fiintei. Era visul pe care il avea aproape in fiecare noapte de cand plecase in calatorie. Daca fusese si in noaptea precedenta acelasi vis, nu stia.

Si deschisese ochii. Lumina diminetii ii izbise privirea incetosata de somn. Si, lucru ciudat, vazu cum ceva zbura prin fata ochiilor sai. Se freca scurt la ochi pentru a alunga aripile somnului si isi concentra privirea. Da, era ceva care zbura la o distanta mica de fata sa. Aripile duble bateau repede aerul saturat de oxigen al padurii si sustineau in aer un corp alungit intr-o coada subtire, usor incovoiata. Iar in cealalta parte, un cap, parca mult prea mare.

O libelula, gandise. Atat de aproape.

Isi aminti ce se spunea despre libelule in orasul sau de bastina.

Sunt mesageri trimisi sa anunte ceea ce nu poate fi anuntat, sau iscoade pe care nu vrei si nu stii sa le banuiesti. Fereste-ti privirea de ele.

Era destul de sceptic in fata acestor posibilitati, iar de-ar fi fost sa fie iscoada sau vreun mesager, privirea nu si-o mai putea feri. Nu-i putea fi teama de o libelula. Asa ca privi in continuare libelula ce ii survola chipul. Era foarte frumoasa, cu trupul ei in nuante de albastru spre violet, cu aripile zbarnaind.

Se ridica in capul oaselor. Iar libelula se indeparta, dar nu zbura departe. Parea sa ii fi urmarit miscarea corpului. Si zbura in continuare in dreptul ochilor sai, mentinandu-se la aceeasi distanta ca si mai devreme. Libelula oscila un timp, balansandu-se de la dreapta la stanga, batand aerul, apoi se indeparta usor. O urmari cu privirea si observa cum se roteste incet, pe loc. Se intoarse inca odata, ca pentru a-l privi si apoi isi lua zborul rapid din micul luminis in care omul nostru isi facuse culcus. Iar el fu mirat sa observe directia in care o apucase libelula. Era directia in care se indrepta el, poate doar putin mai spre dreapta.

Imi arata drumul?

Si cum poate o libelula sa stie drumul pe care il are omul de parcurs? Nu, Andami – caci acesta era numele voinicului despre care povestim – nu credea in magie si in graiul fiarelor, desi anii copilariei si-i petrecuse printre batranii orasului, care vorbeau adesea despre lucruri neobisnuite, strigoi si vrajitoare cu palarii tuguiate, cai inaripati si tauri de foc, pitici lacomi si vicleni…

Pitici… El se afla in padure, bineinteles, era noapte si un pitic marsav ii furase hrana. Iesi din reverie si atentia i se fixa din nou inainte, scrutand padurea si formele ei. Intunericul se lasase aproape complet acum si nu mai nutrea vreo speranta de a-l gasi pe cel care il lasase nemancat pentru cine stie cate zile de acum inainte.

Un zgomot se auzi chiar de deasupra lui, ca si cum ceva, suficient de mare, oricum, alunecase usor pe lemn ud. Incet, duse mana dreapta spre ceafa. Dintr-o singura miscare fluenta, scoase o sageata din tolba prinsa pe spate, facu un pas inapoi, retragandu-se fulgerator de sub copac si fixa sageata pe arcul aflat in mana stanga. Il ridica spre locul de unde se auzise zgomotul si atunci zari o pata rosie atarnand in obscuritatea ce domina totul acum. Era bocceaua lui rosie! Fixa tinta un pic mai sus de ea si striga:

-          Stii ca nu scapi! Arunca bocceaua jos.

Auzi piticania cum scrasneste din dinti, incercand sa gaseasca o cale de scapare.

-          Stiu ca ma intelegi, mai striga omul. Nu scapi fara o gaura in tine! Arunc-o, am zis!

Piticania paru sa se zvarcoleasca, cu agitatia animalului incoltit.

-          Bine, bine, heee, ia-ti bocceaua, se auzi de sus un glas pitigaiat. Nu-mi trebuie! Lasa-ma sa plec!

-          Arunc-o!

Bocceaua rosie pica la picioarele omului.

-          Si acum coboara, porunci el.

-          Ai zis ca lasi pe mine sa plec, oooo, se tangui piticul, cu aceeasi voce pitigaiata.

-          N-am zis, i-o taie Andami.  Coboara. Acum!

-          Ai mancarea, heee… Ce nevoie ai de mine? Plec!

-          Nu pleci nicaieri! Daca nu cobori, gaura s-ar putea sa fie in cap. Crede-ma ca vad pe intuneric ca ziua!, minti omul.

Piticul se foi din nou. Scheuna. Blestema. In cele din urma, incepu sa coboare. Puse piciorul pe o craca umeda si aluneca. Cazu cu o bufnitura surda in fruzele de la poalele copacului. Omul il impunse cu varful sagetii.

-          Au-auu!, zbiera piticul, tanguindu-se. Dat jos, ce mai vrei?

-          Stai acolo, mormai Andami. Isi propti genunchiul in spatele piticului, scoase o funie din desaga si incepu sa-l lege, metodic, fara resentimente.

-          De ce faci asta, heeee?, se vaita jumatatea-de-om. Poti sa ai incredere. Nu face nimic rau, aauuu…

-          Tu? Nimic rau? M-ai fi lasat sa mor de foame in padurea asta. Sa am incredere in tine? Nu fi ridicol!

Piticul incepu sa se zbata, sa dea din picioare si sa planga. Omul il lega metodic, de maini si de picioare, apoi il ridica si-l propti de copac. Il infasura bine de tot, cu tot cu trunchi, se asigura de trainicia nodurilor facute si se ridica multumit. Piticul se vaicarea in continuare.

-          Aoooleu! Vrei sa ma lasi aici. Legat, auuu, moare de foame si de sete! Nu ti-e mila…

-          Nu! veni raspunsul, sec.

-          Aaaaaaaa! Nu, nu, nu! Ce a facut sa merite una ca asta, heee?

Omul isi scoase mantia si se rezema comod de copacul vecin. Desfacu bocceluta si incepu sa manance cu pofta din carnea fripta.

-          Eu stau legat, heeee, scheuna piticul dezamagit. Si el mananca, auuu… Om imputit!

-          Auzi…, il apostrofa Andami, mestecand. Manca cu pofta, tragand fasii intregi din carnea frageda. Daca nu incetezi, iti promit ca nu-ti mai fac gaura in cap… ci, mai degraba iti tai picioarele si te las sa putrezesti… aici!

Piticul amuti. Plangea incet acum, pe infundate.

Andami termina de mancat si, multumit, se intinse pe mantie, punandu-si desaga sub cap.

-          Si acum, se adresa el piticaniei, lasa-ma sa dorm. Te-oi dezlega de dimineata.

Piticul nu scoase o vorba.

2

Cand se trezi, simti miros de fum. Ceva ardea, foarte aproape de el. Intai, crezu ca viseaza, apoi deschise ochii. Era lumina. Si fum. Miros de carne prajita. Atunci isi aminti de pitic si se uita spre copacul de care il legase de cu seara. Funia era rupta, iar piticul nu mai era acolo.

Se ridica in capul oaselor si sari in picioare in momentul urmator. Vazu piticul, la o distanta mica de el, aplecat deasupra unui foc mic, frecandu-si mainile. Il auzi si se intoarse spre el. Ranji, cu gura pana la urechi, aratandu-si coltii. Era urat. Avea capul anormal de rotund si pielea foarte deschisa la culoare. O coama de par blond-roscat pornea din varful capului si se prelungea, dat dupa niste urechi tuguiate, pe spatele incovoiat, intr-o coada stufoasa si ciufulita. Purta cizme inalte, pana la genunchi si haine stacoji, croite pe marime, iar braul ii era incins cu o centura lata.

-          Ce crezi ca faci?, il intreba Andami, stupefiat, atat de imaginea ciudata a piticaniei, cat si de faptul ca nu mai era legat.

-          He-hee!, raspunse piticul ranjind din nou. Iepuras! Bun de tot, iepuras!

-          Ai vanat?, intreba omul privind focul pe care se frigea carnea.

-          Iepuras! Il facem bun, bun de tot, iepuras! Intoarse carnea pe foc si isi freca mainile.

-          Erai legat! Cum…

-          Sfoara proasta, he-he! Calitate slaba, heeee, scheuna jumatate-de-om, ranjind cu coltii-i ascutiti la vedere. Desfacut sfoara repede, dar tu faci noduri bune… dureroase noduri, au-auu! Isi freca un pic incheietura mainii paroase.

-          Sfoara proasta? Am legat pe multi cu sfoara aia…

-          Nu pe Kanichu, nu, nu. Kanichu greu de tinut, heeee!

Omul privea perplex piticul care pregatea mancarea, foarte preocupat.

-          Masa gata, vino, vino! Carne frageda, buna! Iepuras, heeee!

Se apropie, privind carnea fripta, care, intr-adevar, mirosea foarte bine.

Piticul scoase carnea prajita de pe foc si il imbie:

-          Ia! Bun, heeeee!

-          Da, iau… fii sigur!, mormai Andami.

Piticul isi lua o bucata de carne in mainile sale mici si se indeparta de foc. Se duse langa un copac si se sprijini de el, infulecand lacom din bucata de carne.

Mancara pe saturate, apoi omul incepu sa se pregateasca de plecare. Isi scutura hainele ponosite, pe care le purta de mai bine de o luna. Scutura si mantia neagra cu care se invelise in timpul noptii si si-o prinse pe umeri. Isi arunca in spinare tolba cu sageti si isi incinse soldurile cu centura groasa, de care statea atarnata o sabie lunga, in teaca de metal, invelit cu piele rosiatica.

-          Eu trebuie sa o iau din loc! Pe tine te las liber, aaa… oricum ai scapat singur, dar…

-          Nu mai tai picioare, nu mai faci gaura, heee!

-          Da, exact. Ia zii, pana la urma, de ce n-ai fugit odata ce te-ai eliberat? Sau ai fi putut sa-mi furi din nou mancarea, sau sa incerci sa ma ucizi in somn. Ai stat si ai pregatit masa… chiar si pentru mine!

-          Da, da!, ranji piticul. Furat mancare de la tine, urmarit si prins, oooo! Rar, foarte rar sa prinzi Kanichu! Atunci, eu facut mancare buna, proaspata… Iepuras, heeee!

-          Da… Acum, fiecare pe drumul lui…

-          Nu! Nu, nu, Kanichu vine cu tine! Piticul ranjea spre Andami, cu expresia lui specifica.

-          Nici nu incape vorba, ii taie vorba Andami. N-are ce cauta un pitic ca tine unde merg eu!

-          Heee, da’ unde mergi tu?

-          La Castelul Negru, sa ucid dragonul. Tine prizoniera o printesa.

-          Aaaa… He-heee! Dragonul zici? ranji piticul, frecandu-si mainile. Si printesa… A cui fiica?

-          A Imparatului Verde…

-          Aaaa, he-he-heeee, se vede ca dragonu’ asta are o preferinta pentru fetele Imparatului Verde, heee! Numai de la asta le ia, he-he! Si ia zii, incotro te indrepti tu, ca sa ajungi acolo?

-          Spre Soare Apune, dincolo de domeniile lui Negru Imparat. Am mult de mers, asa ca trebuie sa pornesc…

-          Negru Imparat, zici, ii taie piticul vorba, spre Soare Apune. Ai mult de mers, voinice si, de pornesti, la moarte ajungi sigur, heeee! Multi au murit, heee!

-          Ce tot vorbesti?, se mira Andami. Asa se ajunge la Castelul Negru, trecand prin…

-          Daaa, heee, stiu, stiu. Dar tu nu mergi spre Negru Imparat acum, asa cum nu mergeai nici ieri, heee… Te duci spre tara lui Rosu Imparat, aflata la nord. Inselator, foarte inselator e drumul. Moartea, he-hee, o gasesti, de mergi pe aici. Nu vrei sa stii ce asteapta in fata, heeeee.

-          De unde stii tu toate astea, piticule?

-          Stiu. Servit la curtea lui Rosu Imparat, mult de tot, heeee. Dar Rosu Imparat a descoperit Securea celor Douazeci, artefactul legendar, cumplit, ce nu avea voie sa pice in mana altui muritor, dupa ce s-a intamplat acum mult, mult timp cu Vrajitorul Valssun. Securea l-a facut puternic pe Rosu Imparat, foarte puternic, dar l-a schimbat, i-a incetosat mintea si si-a ucis copiii, cei trei copii si pe mama lor, fata lui Negru Imparat, heee… Atunci am plecat de la el… Rosu Imparat ar fi ucis si pe Kanichu, vezi bine, heeee…

-          Ce tot indrugi acolo? Asta s-a intamplat acum zece generatii, piticule!, se rasti Andami.

-          Da, da, acum mult timp! Kanichu a fugit si bine a facut, heeee!

-          Tu? Tu traiesti de atata timp? Cum?

-          Heee, poveste lunga, omule. Lunga tare. Kanichu iti povesteste, dar hai, mergem.  Arat drumul. Kanichu a fost la Castelul Negru, acolo unde astazi salasluieste Dragonul. Stie bine, heee!

Andami il masura cu privirea pe pitic.

-          De unde stiu ca nu ma duci in cine stie ce loc, de unde stiu ca nu minti?

-          Kanichu nu minte, nuuu! Kanichu se leaga prin juramant de sange, se tangui piticul si scoase un cutitas. Isi facu o crestatura superficiala pe antebrat si apoi isi freca mainile cu cateva picaturi de sange, le duse la buze si inchise ochii scurt.

-          Juri? Pe sangele tau!

-          Pe sangele lui, Kanichu jura! Te duce Castelul Negru, pe tine, heeee. Piticul ranjea, cu urme de sange pe buze.

Omul il privi atent.

-          Prea bine, se invoi Andami. Mergem impreuna.

-          Bine, bine, heeee! Si ca dovada de buna credinta, uite, ne aflam aproape de marginea padurii. Uite, uite, incolo! Daca Kanichu nu spunea asta, mergeai prin padure mult, mult. Si nu ajungeai nicaieri, heee! A, ba da, heee, pe Taramul Rosu, la moarte, heee!

Si asa, cei doi, omul si piticul pornira impreuna la drum, spre iesirea din padure.

(VA URMA)