Imagini in Oglinda
10 Noi 2009 Scrie un comentariu
in M de la Metafora, Povesti... Etichete:autoportret, imagini, oglinda
Oglindă.
Mă privesc în oglindă. Îmi privesc ochii. Apoi nasul, obrajii, gura, bărbia. Toate fine, neatinse, neînsemnate de vreme. Bărbia, la sud, este fermă. Pomeţii, proeminenţe ce delimitează faţa la est şi la vest, se prelungesc, parcă prin doi ochi ageri, pătrunzatori, pentru a se termina cu sprâncene negre la nord. Obrajii sunt două câmpii întinse, fără pic de vegetaţie. Buzele, pline, ameninţă că se vor deschide si mă vor înghiţi, dacă voi încerca să trec peste ele. Şi totuşi, iată, le-am lăsat în urma mea. Drept în faţă însă, se înalţă uriaş, ameninţător, un colos sculptat din piatră: nasul. Îl escaladez şi ajung în vârf. De aici, admir, uluit priveliştea.
O axiomă spune: “escaladează muntele doar atât cât să te convingi că e munte – din vârful muntelui nu poţi vedea muntele”. Iar eu îmi doresc să văd ce-i în jurul muntelui. Vreau să văd ochii de cristal încadraţi de pleoapele deschise, oricând gata să-i apere. Vreau să admir buzele, închizându-se si deschizându-se continuu, parcă vrând să-mi spună un secret.
Îmi continui călătoria de-a lungul nasului până când, ajung la Trecătoarea Sprâncenelor. De aici privesc in depărtare şi zăresc… o întindere de ape ? Nu… Ceea ce pare a fi un ocean, nu este decât fruntea, care, din acest punct de vedere mi se pare imposibil de mare. În ciuda faptului că nu este apă, aleg ca mijloc de a o traversa, o barcă din lemn, vopsită in alb.
Iată, am vâslit şapte zile şi şapte nopţi prin acest deşert şi abia acum văd în zare ceva ce pare a fi o pădure. Ajung la mal. Leg barca cu grijă de unul dintre copacii inalţi, negrii, ciudaţi. O leg de parcă ar putea să mi-o fure apa. Apoi privesc spre pădure şi realizez unde am greşit. Pădurea nu este pădure. Nu este altceva decât o coamă de păr şaten. Asta, reflectez eu, explică ciudăţenia copacilor fără ramuri.
Dar, brusc simt că mă inalţ. Pot să văd deşertul pe care l-am traversat, sprâncenele, ochii, nasul… Mă înalţ din ce în ce mai mult. Acum văd gura cu buzele-i uriaşe si… A, da! Bărbia, punctul terminus. Aproape fără să prind de veste, unghiul de vedere se schimbă. Văd totul în ansamblu. Realizez cât de bine cunosc acest ansamblu. Îl cunosc şi totuşi nu-mi dau seama de unde. Observ că mă priveşte, mă sondează… O întrebare îşi face loc în mintea mea.
El mă priveşte pe mine sau eu îl privesc pe el? Sau poate ne privim reciproc ? Nu ştiu. Tot privindu-l, remarc un rid în colţul din dreapta al gurii, un rid care nu era acolo până acum. Ah, uite încă unul în colţul din stânga. Şi încă două sub fiecare dintre ochi. Faţa este acum mai mare. De fapt, doar oasele s-au mărit şi au definitivat forma feţei. Colţurile gurii sunt acum lăsate în jos, trase tot mai mult de o forţă nevăzută. Şi părul… Cum de n-am văzut ? Părul este aproape în întregime alb. Nu mai are decât câteva fire negre, fire pe care le vad dispărând unul câte unul.
Pielea este complet brăzdată de riduri. Pare atât de moale, de fragilă. Faţa pare a fi mult mai slabă, pomeţii mai proeminenţi. Bărbia şi-a pierdut din fermitate, ca şi nasul, peste a cărui rocă au suflat vânturile şi au trecut ploile. Fruntea nu a rămas nici ea neschimbată. Pe întinsul deşertului au apărut dune si falii. Furtuni Coriolis mută din loc în loc aceste dune, încercând să redea deşertului frumuseţea de odinioară.
Ochii sunt mai blânzi, dar nu atât de pătrunzători ca altădată. Şi-au pierdut din putere. Şi-acum, ochii aceştia se închid, încet… încet…
Ce ciudat! Ochii lui s-au închis şi nu mai văd nici eu nimic. E beznă, o beznă cum nu mi-am închipuit vreodată că ar putea exista. Stranie, absolută…
Întoarcerea luminii este însoţită de un spasm. Îl simt în toată fiinţa mea. Dar pot din nou să văd. Şi ce văd are darul de a mă lăsa de-a dreptul perplex. Chipul bătrân de mai devreme a dispărut. În locul lui, un cap chel, rotunjor, doar cu un smoc de păr în vârf, mă priveşte cu doi ochi larg deschişi, parcă mult prea mari. Râde la mine cu gura până la urechi arătâdu-mi ostentativ, parcă, lipsa dinţilor. “Ce ai tu şi n-am eu !”
Un copil. Un superb cap de copil… cap din care a început să cadă păr. Nu mai are smocul de mai înainte. Chipul a început să se lungească. Părul creşte şi el cu o repeziciune uimitoare. Acum are o claie de cârlionţi negri. Un dinte a spart gingia pentru a ieşi la lumină. Plânge. Imediat, supărarea este înlocuită de un zâmbet, care dezvăluie dinţii apărând unul câte unul. Capul se măreşte din nou. Şi părul a început să se scurteze de unul singur. Cad şuvite întregi, bucle imense.
Zâmbetul a pierit. Apare numai din când în când. A deschis din nou gura, mişcându-şi ritmic buzele. Spune ceva, dar nu aud ce. Observ că dinţii dispar, fiind înlocuiţi instantaneu de alţii.
Mici tornade par să-i traverseze faţa. Copilul s-a transformat în adolescent. Maxilarul şi pomeţii domină acum. Deasupra buzei superioare apar fire de păr. Din ce în ce mai multe. Au început să apară şi în barbă, şi pe obraji, executând un vals nebunesc: dispar şi apar din nou, tot mai multe. Pielea pare mult mai aspră. Ca finisaj, expresia feţei devine serioasă. Ochii par să înţeleagă mai mult din ceea ce văd.
Abia acum realizez că eu cunosc acest chip la fel de bine ca pe cel de mai înainte, cel batrân, brăzdat de riduri. Ştiu şi de unde le cunosc. Şi sunt zguduit de şoc!
Văd din nou oglinda şi imaginea mea reflectată în ea. Pentru prima dată în viaţa mea mă îndoiesc de mine şi de chipul meu. Mă uit în continuare în oglindă şi îmi pun poate cea mai firească întrebare:
Oi fi eu sau altul ?
Dedicata Irinei, pentru ca a fost cu gandul alaturi de mine
24 August 2000, Schaffhausen, Elvetia
