Mă privesc în oglindă. Îmi privesc ochii. Apoi nasul, obrajii, gura, bărbia. Toate fine, neatinse, neînsemnate de vreme. Bărbia, la sud, este fermă. Pomeţii, proeminenţe ce delimitează faţa la est şi la vest, se prelungesc, parcă prin doi ochi ageri, pătrunzatori, pentru a se termina cu sprâncene negre la nord. Obrajii sunt două câmpii întinse, fără pic de vegetaţie. Buzele, pline, ameninţă că se vor deschide si mă vor înghiţi, dacă voi încerca să trec peste ele. Şi totuşi, iată, le-am lăsat în urma mea. Drept în faţă însă, se înalţă uriaş, ameninţător, un colos sculptat din piatră: nasul. Îl escaladez şi ajung în vârf. De aici, admir, uluit priveliştea. Read the rest of this entry »






